Blog

Monday, 03 August 2020 11:56

Tata mi-a spus să îi vorbesc

Written by Lucia Anghel
Rate this item
(0 votes)

Mi-am cumpărat pantofi, spunea Marc, pantofi de piele maron, cu un desen din găurele, niște pantofi italienești foarte frumoși. Eleganți. Fini.

I-am văzut într-o vitrină de lângă biroul meu, am intrat și am cumpărat.

Apoi mi-am spus, Detest genul ăsta de pantofi, nu-mi cumpăr niciodată asemenea pantofi, de ce i-am cumpărat.

Venind la dumneata (la psihanalist), chiar în fața ușii dumitale mi-am amintit o întâmplare cu tata. Urma să sărbătorim ceva, cred că intrarea mea în clasa a șasea, mama îi spusese, Ia-l pe Marc și mâncați împreună o înghețată, și el mă dusese într-o cofetărie foarte șic, într-un decor foarte luxos, cu o ambianță discretă, cu niște mari oglinzi peste tot, cu ornamente aurite...Intrând, tata mi-a comentat felul cum era decorat locul, mi-a explicat stilul, mi-a făcut istoricul. Eram foarte mândru, și asta cu cât mai mult cu cât nu se întâmpla aproape niciodată să ieșim amândoi în oraș. Eram foarte conștient că acum mi se întâmpla asta pentru că meritam.

Intrăm, ne instalăm, tata privește lista, eu, de asemenea, comandăm, o așteptăm puțin pe fata care urma să ne aducă înghețatele, și dintr-o dată tata îmi spune, parcă îi aud vocea, parcă-l văd încă în haina lui de tweed, cu papion și buzunar la piept, încă simt mirosul apei lui de toaletă englezești, așadar tata îmi spune, îi citez cuvintele întocmai: Vorbește-mi. De ce nu vorbești niciodată? Vorbește. La ce te gândești? La ce te gândești? La ce? Nu știu niciodată la ce te gândești. Gândește.

Îmi amintesc exact cuvintele lui și imi amintesc starea pe care o declanșaseră în minte, asta a durat câteva secunde, câteva minute, nu mai știu, nu ne spuneam nimic, fata aducea înghețatele, și dintr-o dată eram într-o stare de entuziasm, de exaltare extraordinară, literalmente am văzut în fața mea tot ceea ce doream să îi povestesc, se spune că oamenii care se îneacă își revăd întreaga viață, întreaga lor viață trecută, eu îmi vedeam în fața mea viața, viața mea viitoare, mica mea viață de școlar, intrarea mea la colegiu, proiectele mele, totul...

Marc se opri.

- Da? spuse Simon (psihanalistul).

Tata Fiu1

- Îmi vine să plâng, spuse Marc, ștergându-și nasul. Am deschis gura ca să încep să îi vorbesc, și atunci mi-a zis, Nu-i așa că-s niște versuri frumoase? Și mi-a repetat textul ăsta cuvânt cu cuvânt, Vorbește-mi. De ce nu vorbești niciodată? Vorbește etc., și mi-a spus că erau fraze dintr-un poem, nu-mi amintesc de numele autorului, n-am vrut niciodată să mi-l amintesc, și mi-a vorbite despre acest poem, mi-a spus că era un poem magnific, foarte modern, și extraordinar de frumos, și a continuat tot așa, și în tot acest timp eu îi vedeam pantofii din piele maron, foarte fini, italienești, agitându-se în fața ochilor mei, se așezase oblic și își încrucișa și descrucișa picioarele, și eu mă simțeam rău, rău de tot. Cred că nu m-am mai simțit niciodată atât de rău. Era un rău fizic. Ca și cum tot ceea ce aș fi vrut să povestesc coborâse din gura mea în pântecele meu și se făcuse plumb, simțeam o durere de parcă aș fi avut o tonă de plumb în pântece. 

Mă simțeam ridicol, atât de ridicol. 

Când mă gândesc la toate astea, și mi se mai întâmplă să mă gândesc, mai am încă această senzație de plumb în pântece. 

Mă înnebunește faptul că erau fraze cu adevărat foarte frumoase, de altfel, nu, nu știu dacă frumoase, puțin îmi pasă de frumusețea lor, dar spuneau exact ceea ce eu vroiam să aud, îmi spuneau chiar asta, pentru el erau o așa-zisă capodoperă, un lucru despre care ținea o disertație, de care se slujea ca să-și arate cultura, un element din decor. Eu nu aveam nici un loc în toate astea. 

Tăcere.

- Da? spuse Simon.

- Există ceva...Marc se opri. E prea greu de spus, spuse Marc.

- Mmm, spuse Simon.

- Există ceva, reîncepu Marc.

De ce dintre toate poemele posibile l-a ales tocmai pe ăsta?

- Da, spuse Simon, de ce.

- Spui Da, de ce, Marc începu să strige dintr-o dată, spui Da și întrebi cu un aer detașat, menținând o distanță, mă faci să mă gândesc la el, striga Marc, ești ca el, mă întreb ce caut eu aici, puțin îmi pasă de ce a ales acest poem, puțin îmi pasă, ba nu, îmi pasă, a ales acest poem pentru că știa ce efect va avea asupra mea, voia să mă distrugă, știa că doresc să îi vorbesc, un tată, un fiu care ies împreună, tocmai asta fac, nu, a făcut-o anume, era cel mai bun mod de a-mi spune Puțin îmi pasă de tine, voia să mă distrugă, striga Marc.

 

 

Vigneta din Psihanalistul, Leslie Kaplan, Editura Trei, 2004

 

Psiholog Lucia ANGHEL

0727.850.823

This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

 

Read 764 times Last modified on Saturday, 12 September 2020 01:16

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Despre psiholog

Psiholog online Anghel Lucia

Psiholog clinician cu formare în psihoterapie psihanalitică de cuplu, familie și grup

Sedințe consiliere psihologică și psihoterapie

Search