Horst-Eberhard Richter, medic și psihanalist, descrie structura nevrozelor familiale, a nevrozelor de simptom și a nevrozelor de caracter. 

Richter spune că există două tipuri de tulburări nevrotice familiale: de simptom și de caracter. În acest articol descriu, conform Richter, familia cu nevroză de simptom. 

Nevroza familială de simptom

În această familie, există o caracteristică principală: o parte din familie, familia sau o persoană din familie, considerate ca fiind partea sănătoasă a familiei care exercită presiune,  îmbolnăvește pe unul dintre membrii familiei sau pe mai mulți, acest membru afectat al familiei fiind tratat ca un ”caz”. Persoana afectată trăiește o presiune foarte mare încat se decompensează, având simptome somatice și începe să se neglijeze. Îmbolnăvind pe unul dintre membrii familiei, adică membru care va deveni o victimă, familia se linișteste, se destinde atmosfera, având ca efect detensionarea vizibilă a relației dintre purtătorul simptomului și persoana de referință, cea afectată. 

De fapt, se întâmplă faptul că familia descarcă parțial o tensiune internă a grupului, prin a produce o tulburare manifestă la unul dintre membrii familiei, deci va ”preda” tensiunea în persoana care va fi afectata si care e denumită ca ”simptomul local” al familiei. 

Oberndorf (1933), citat de Richter, spune că:

Acela care induce o situație familială nevrotică trece deseori drept un om normal și se consideră pe sine astfel.  (Richter, 2016)

 

Mittelmann, în 1944, descris parteneriate în care un partener - care pare sănătos -  își satisface nevoile și își descrește frica pe seama celuilalt partener, iar celălalt partener - care e bolnav în mod manifest -  e satisăcut doar parțial și se confruntă cu o anxietate crescută. 

Practic, familia sau o persoană din familie încearcă să scape de declanșarea unei tulburări nevrotice încărcând cealaltă parte a familiei cu dificultățile nerezolvate ale persoanei care imbolnăvește, rezultând o diviziune compensatorie a rolurilor. O persoană din familie își neagă existența unor probleme și poate, temporar, se găsească calea de a se elibera de presiunea conflictului interior  prin externalizarea dificultăților nerezolvate în alt partener găsit ca și disponibil și care va suferi - numit si partener cu rol compensator/de substituție. Dacă acest partener cu rol compensator s-a vindecat, atunci echilibrul persoanei care aparent părea sănătoasă se distruge și devine el victima problematicilor pe care înainte erau suportate de către celălalt partener cu rol compensator. 

Scindarea este alta caracteristică a familiei cu nevroza de simptom.

Persoana care vizibil are simptome sau persoana care e inacceptabilă din punct de vedere social, e separată de familie și e într-o oarecare măsură izolata de restul familiei. În cazuri critice apare expulzarea și aici Fleck (1965) vorbea despre ”familia izgonitoare”. 

Din punct de vedere psihanalitic, spune Richter, cea mai primitivă soluție pentru conflictele de grup foarte agresive  e pusă în mișcare prin apelarea la expulzările forțate. Alte familii apelează la manipularea unuia sau mai multor membri prin  atribuirea poziției de outsider al familiei, fără ca acesta din urmă să fie totuși expulzat din familie. Va fi expulzat prin denumirea de ratat al familiei, ghinionistul familiei, bolnavul printre cei sănătoși ai familiei, un lipsit de curaj printre familia curajoasă și plină de încredere în sine, care îi vor fi atribuite. 

Partenerul sau membrul familiei care opune rezistența cea mai mică va fi folosit ca un ecran de proiecție și va avea calitatea unui container lipsit de apărare, dar și a unui ventil de siguranță, care să primescă defectele negate și conflictele nerezolvate al persoanei presupuse sănătoase. Astfel, pentru familie e foarte important ca acest ecran de proiecție să își păstreze rolul de purtător de simptom și pentru aceasta familia îl va ingriji și-l va tine într-o colivie poleită cu aur, va fi dus la specialiști - psihoterapeut, doctori - și, paradoxal, familia va sprijini intervenția psihoterapeutului care se axează și care lucrează asupra simptomelor, dar care nu se va atinge de relațiile de sclavie din acea familie. 

Ceilalți se simt mai buni, mai puternici, mai sănătoși - tocmai pentru că propriile reprezentări ale culpei și propriile sentimente de neputință și insuficiență negate sunt depozitate în membrul ostracizat. (Richter, 2016)

Familia cu nevroza de simptom consideră pe unul dintre membrii familiei un ratat din punct de vedere medical sau social - rol indispensabil acestei familii. De regula, familia se folosește de aceeași persoană pentru a-și descărca tensiunile interne, dar simptomul poate fi și deplasat social prin familiile cu purtători constanți de simptom de alte familii - adica un membru afectat s-a vindecat și imediat s-a imbolnavit altul, scopul fiind același. 

Citește aici despre nevroza familiala de caracter

Richter, printre multe exemple, oferă clasicul exemplu al mamei hiperprotectoare care își dorește o dependență simbiotică cu propriul copil, iar pentru aceasta îl determină să fie anxios și dependent de ea. Această mama e descrisă ca fiind o mamă tiranică, persecutoare, dependentă infantil, care își îngrădește copilul prin supraprotejare pentru ca acest copil să aiba rolul de partener de substituție care nu o va părăsi niciodată și care îi va oferi afecțiune și recunoștință. Această mamă își ascunde propriile problematici legate de o alienare ascunsă pe care o compensează prin agățarea permanentă de propriul copil. Dacă acest copil va încerca să se desprindă de această mamă pentru a încerca propria autonomie și independență, copilul va face cunoștință cu tot felul de acuzații, amenințări și învinuiri constante. Dacă desprinderea are loc sau se încearcă acest lucru din partea copilului, mama se va decompensa și va va dezvolta tot felul de simptome vegetative - amețeli, dureri de cap, palpitații, stări de rău - care vor fi folosite pentru a transmite trăirea sentimentelor de vinovăție de către copil. Simptomele pe care mama le trăiește și pe care până atunci le deplasase către propriul copil vorbesc despre propriile ei angoase personale și mai vorbesc despre un șantaj nejustificat. Unicul scop al mamei hiperprotectoare e să își mențină copilul în simbioză și manifestă o disperare crescândă în a menține acest rol. De multe ori, copilul, aflat în fata unei tornade legată de această strategie catastrofală și constrâns fiind, cedează și îi redă mamei puterea asupra lui, mama revenindu-și și mulțumindu-i copilului prin diverse răsfășuri. Dacă cpilul cedează și rămâne în simbioza propusă de mama supraprotectoare, Richter spune că e avem de-a face cu un caz cronicizat a acestui aranjamnet nevrotic, rezultând o nevroza familiala de caracter. 

Bibliografie - Familia ca pacient. Terapia conflictelor în cuplu și în familie. Horst-Eberhard Richter. Ed. Trei, 2016

Foto: Congerdesign 

Psihoterapeut psihanalitic Lucia Anghel 

0727 850 823

This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.